Meniu

Poezii

« Poezii

Pax magna

De ce-n aprinse dimineţi de vară
mă simt un picur de dumnezeire pe pămînt
şi-ngenunchez în faţa mea ca-n faţa unui idol ?
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-nneacă eul
ca para unei facle în văpaia zilei ?

De ce în nopţi adînci de iarnă,
cînd sori îndepărtaţi s-aprind pe cer
şi ochi de lupi prădalnici pe pămînt,
un glas îmi strigă ascuţit din întuneric,
că dracul nicăiri nu rîde mai acasă
ca-n pieptul meu ?

Pe semne - învrăjbiţi
de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana
au înţeles că e mai mare fiecare
dacă-şi întind de pace mîna. Şi s-au împăcat
în mine : împreună picuratu-mi-au în suflet
credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna.

Lumina şi păcatul
îmbrăţişîndu-se s-au înfrăţit în mine-ntîia oară
de la-nceputul lumii, de cînd îngerii
strivesc cu ură şarpele cu solzii de ispită,
de cînd cu ochii de otravă şarpele pîndeşte
călcîiul adevărului să-l muşte-nveninîndu-l.

2505 de vizualizări, O apreciere

Ştiai că poţi naviga mult mai uşor folosind tasta pentru poezia anterioară şi pentru poezia următoare ?